Am cunoscut o doamnă care, deşi ajunsă la vârstă respectabilă, nu a reuşit să-şi construiască vreo relaţie de cuplu, deşi dorinţa ei era mare. Spunea mereu că relaţiile ei nu durează, că vina e a partenerilor, că bărbaţii se dovedesc a fi neseriosi, de fiecare dată. Lucrând pe situaţiile prezentate, am descoperit că respectiva doamnă cultiva această convingere nu din perioada primelor ei aventuri amoroase, ci, cu mult înainte, din vremea copilăriei. Intradevăr, mama ei avusese grijă să-i povestească toate dezamăgirile ei din dragoste, inclusiv abandonul suferit la plecarea tatălui din cuibul familial. Mama şi-a luat fiica şi i-a spus « bărbaţii sunt niste curvari, să nu te încrezi în ei ! ». Și fiica a crezut !

Doi tătici, povesteau, aşteptând să-şi recupereze copiii de la şcoală. La un moment dat, primul băiat apare. « Cum a fost azi la şcoală ? », întreabă tatăl. «  Am jucat un joc, fetele contra băieţii, fetele au trişat, din păcate, şi din cauza asta am pierdut », povesteşte băiatul. Tatăl îi răspunde « Aşa-i şi-n viaţă, tati, fetele păcalesc mereu, uită-te la mine, cum m-a păcalit maică-ta », adaugă tatăl, aruncând-i un zâmbet complice celuilalt bărbat şi încheind amândoi în hohote de râs, sub privirea nedumerită a băiatului. Și băiatul a crezut !

Am întâlnit aşadar adulţi- nu puţini la număr- care, sub pretextul unei bune informări, au relatat propriilor copii întâmplări neplăcute : o mămică, care, citind împreună cu fetiţa ei de şapte ani povestea Ratuştii şi, fiind atinsă de conţinutul poveştii, i-a relatat fetiţei cum ea a fost abuzată sexual in copilărie ; un tătic care-i povestea fiului său, cum a fost umilit de propriul tată, şamd.

Fie că sunt prezentate sub formă de anecdotă sau sunt povestite cu lux de amănunte, experienţele noastre neplăcute, din vremea copilăriei sau din perioada de maturitate, au un impact negativ asupra copilului. De ce ?

indexCopiii posedă o capacitate mare de empatie, încă de la vârstă foarte mică ei receptează tot ceea ce universul exterior le oferă. Mulţi părinţi nu-si dau seama de faptul că pruncul lor este aidoma unui burete, care nu asteaptă altceva decât să absoarbă toata consistenţa vorbelor, faptelor şi chiar a stărilor lor sufletesti (da, copiii comunică perfect în infraverbal). Problema e că, la vârsta mică (si până târziu, sase-sapte ani, în funcţie de copil) ei preiau de la părinţi orice informaţie, cu valoare de adevăr. Că, deh, ce zic mama şi tata e sfânt! Aşadar, pe când părinţii, bunicii, bonele, şi alţi adulţi ce îngrijesc copiii îsi destăinuie tristele poveşti şi întâmpările nefericite sub urechile inofensive ale celui care « e oricum prea mic să înţeleagă », acesta din urmă îşi creionează sârguincios primele « adevăruri » despre viaţă. El îsi înscripţionează astfel tiparele mentale care-i vor fi, cu siguranţă, la un moment dat al vieţii, limitative (ex : nu mă căsătoresc, nu fac copii, etc).

Mai mult decât atât, când copilul are o relaţie apropiată cu adultul şi nutreste sentimente de iubire pentru acesta (părinte/bunic/persoană apropiată) el îşi preia povestea tragică şi devine dependent emoţional de suferinţa adultului care-i povesteşte; cu alte cuvinte, copilul suferă în tăcere (de cele mai multe ori) alături de adult şi încearcă, pe cât poate, să rezolve situaţia printr-un scenariu bine conturat în imaginaţia lui (ex : o să-l omor pe tata ca să o salvez pe mama, o să-l bat pe copilul vecinului care l-a supărat pe tata, etc.). Am putea considera că unele din aceste idei au darul de a-l ajuta pe copil să iasă din situaţii limită, forţându-l să-si conceapă scenarii care l-ar putea salva din anumite situaţii dificile. Insă lucrurile nu stau astfel. Sub imperiul trăirilor negative, copilul tinde să-şi creioneze scenarii bazate pe agresivitate, împotrivire, izvorâte din furie sau chiar din sentimente de ură. Ori soluţia nu este niciodată acolo unde reacţionăm cu furie.

In plus, povestind copiilor situaţii din vieţile noastre, riscăm să-i contaminam cu una din bolile cel mai dificil de tratat –frica. Odată informaţia transmisă, copilul se lasă cuprins de frica de a experimenta exact acelaşi lucru (un furt, o bătaie, o agresiune sexuală, etc). Impovărat, el va aborda doua scenarii, de data aceasta în viaţa reală : se va interioriza, va începe să-şi piardă încrederea în el, se va poziţiona ca vicitimă în diferitele situaţii la care va fi expus sau, dimpotrivă, va încerca şi aici să-şi găsească supape mentale, ieşiri de siguranţă. Insa tocmai aceste « ieşiri » riscă să-l închidă pentru multă vreme în condiţionări limitative, continuând şirul poveştilor triste ale părinţilor, cu final nefericit.

Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională

Comments are closed.