Dezamagirea este o emotie  fireasca iar experimentarea ei în copilarie ne ajuta sa crestem gradul de toleranta la frustrare a celor mici

Recent, o doamna mi se adreseaza la cabinet cu fetita care plânge încontinuu când merge la gradinita. Decide chiar sa-i schimbe gradinita dar fetita continua sa plânga (mai putin)  si la a doua gradinita…Mamica îmi povesteste cum a asigurat-o pe fetita spunându-i « mergem la gradinita care-ti place » însa cu toate acestea, fetita e nemultumita. Mamica e multumita, în schimb, ca a reusit performanta sa-i conditioneze mersul la gradi cu o recompensa zilnica (o jucarie, un dulce) si ca « nu mai e nevoie sa-i mai cumpar nu stiu câte chestii pe zi ca sa ajungem la gradi ».

Dincolo de nevoile acestui copil, reale, care nu tin de locul de desfasurare a activitatilor educative ci de relatia cu proprii parinti, am observat îndoiala mamei si frica reala de a îsi vedea propriul copil nemultumit. In cazul de fata, nevoia de afect a copilei din partea parintilor si mai ales lipsa prezentei unui cadru limitativ, cu reguli clar prezentate si cu rutina necesara stabilita în prealabil au determinat un dezechilibru emotional atât pentru copil cât si pentru mama.  Cum pot fi lucrurile schimbate ?

Intr-un alt context, de data aceasta la sedinta cu parintii unor copii mai mari, diriginta sugereaza un program de activitati în care copiii sa descopere meserii. Un parinte se ofera sa-i primeasca pe copii la locul sau de munca. Imediat un altul se grabeste sa raspunda « Pai ce sa vada acolo ? O sa fie dezamagiti ». Si colectivul de parinti decide ca tinerii sa se distreze facând pizza, printre alte activitati.

Poate va întrebati ce legatura au aceste doua exemple ? Aparent niciuna. In realitate, ambele sunt decizii ale adultilor în raport cu copiii lor, bazate pe temerea de a-si vedea copilul dezamagit. Sa-mi las copilul sa-si aleaga gradinita la patru anisori? Sigur, altfel ar putea fi dezamagit! Sa-i ofer pizza si petreceri deghizate la doisprezece ani ? Sigur, altfel ar putea fi dezamagit!

« Eu nu voi face ca mama sau ca tata »

Dezamagirea este necesara pentru dezvoltarea  noastra emotionala, asa cum e necesar sa experimentam bucuria, tristetea, furia, dezgustul sau frica si toate starile derivate din acestea (apatie, groaza, extaz, recunostinta,  etc..) Un copil care va experimenta aceste emotii si va sti sa le numeasca, într-o prima faza cu ajutorul parintelui, va fi capabil ulterior sa le si gestioneze. Inteligenta emotionala, cea la care toata psihologia moderna face appel si pe care parintii o doresc cu ardoare în cv-ul psihologic al copiilor lor, presupune tocmai capacitatea de a identifica, accepta si ulterior gestiona emotiile care vin catre noi.

une-jeune-fille-en-colere-10557702nxxxwOri care e tendinta multor parinti de astazi? Copilul meu sa nu sufere, sa nu fie scos din sfera confortului emotional. Intâlnesc multi dintre parintii actuali ca fiind fosti copii crescuti sub o autoritatea parentala stricta, chiar rigida sau traumatizanta pentru unii dintre ei. Ei nu vor sa fie/faca „ca mama” sau „ca tata” formându-si astfel convingerea, puternic înradacinata în creier, ca nu vor transmite copiilor lor vreo urma de agresivitate, opozitie sau influenta negativa. Aceasta atitudine este laudabila însa ea nu trebuie confundata cu o pozitionare clara, uneori ferma, cu prezentarea unor limite care se pot afla câteodata în opozitie cu asteptarile copilului. Evident, când limitele întâlnesc asteptarile celui mic, la acesta din urma apare de cele mai multe ori frustrarea.

Atotputernicia transformata în agresivitate

De ce ar trebui sa cunoasca copilul frustrarea sau ce se întâmpla daca copilul nu ajunge sa o cunoasca începând de la vârsta mica (2-3 ani)? In caz ca parintele daruieste copilului fara a prezenta limite (generatoare de frustrari si dezamagiri), acesta din urma îsi va construi o falsa impresie despre sine si despre mediul înconjurator. Va dezvolta un sentiment de atotputernicie, care-i va sabota întregul univers relational, asteptând ca ceilalti sa se comporte dupa modelul « eu sunt regele ». Acest model presupune  un egocentrism exacerbat al copilului, bazat pe sintagma « vreau acum, în secunda doi ». Altfel ? Altfel crizele de furie, plâns, tavalit pe jos vor fi la ordinea zilei, transformate de cele mai multe ori, la vârste mai mari, în agresivitate fizica.  Nu-mi cumperi jucaria ? Stai ca-ti arat eu cum te fac sa mi-o cumperi !,  Nu-mi vrei sa-mi dai  mingea ta ? Las’ ca ti-o iau si s-o sparg !, Nu-mi dai bani sa ies cu prietenii ? O sa plec de-acasa si sa vezi tu atunci !.

enfant-agressifDiversele manifestari de agresivitate (deschisa sau mascata, însa intotdeauna pernicioasa), diferite în functie de vârsta copilului,  denota în mod evident carenta unei educatii parentale sanatoase. La un moment dat, echilibrul între accesul la placere si adaptabilitatea la realitate a fost întrerupt în mintea parintelui, cel mai adesea cu multi ani în urma, pe vremea când acesta din urma era el însusi un copil.

Despre emotiile noastre si cum le putem cunoaste pentru a le gestiona mai bine voi vorbi copiilor la cursul de Dezvoltare personala prin Comunicare pentru copii, care începe joi, 13 octombrie.

Cu bine !

Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională

Comments are closed.