Odată, demult, pe vremea când oile erau nişte animale nedomesticite, trăia la o margine de pădure o familie de oi. Era o familie liniştită si unită, toţi se ajutau şi se înţelegeau la treburile gospodăreşti. Bunicii se ocupau îndeosebi de îngrijirea mieilor, părinţii, vecinii şi tot felul de verişori şi unchi mergeau să aducă hrană pentru cei mai tineri dintre membrii turmei. Mieii cresteau sănatoşi si frumoşi, principala lor preocupare fiind joaca şi alergatul pe pajişte. Intr-o zi, în mijlocul oilor cu blana care mai de care mai albă şi mai pufoasă, se născu o oiţă cu totul şi cu totul neagră. Mare le mai fu mirarea celor din jur, la auzul veştii naşterii oiţei negre. Vecinele, tinerii de prin sat şi babele curioase se adunară cu toţii în jurul oiţei negre, minunându-se :
– Vezi surată, ea nu-i ca noi, e neagră şi urâtă ! spuneau oile bătrâne.
– Da, nici faţa nu-i seamană cu a noastră! adăugau altele cu un behăit mirat.
Până şi părinţii erau surprinşi de culoarea oiţei, iar Berbecul Creţ, tatăl oiţei, poetul turmei, se şi grăbi să scrie câteva rânduri, anunţând vestea naşterii :

« Domnul mi-a trimis de Sus,
O oiţă cum v-am spus,
Cum n-a mai fost niciodată
De-a lăsat gura căsacată
La toată turma de oi
Ce s-a nascut pe la noi :
Mică, slabă, negricioasă,
Pe faţă putin păroasă
Nu-i oiţă ca a mea
Cu blană neagră pe ea »

Timpul trecea şi oiţa cea neagră creştea vazând cu ochii. Zglobia, căci aşa era numele ei, îşi petrecea timpul zburdând prin iarbă, înălţând zmee, culegând cu boticul flori de câmp, împreună cu surioarele ei, oiţele Cuminţica şi Buna. Cele trei erau de nedespărtit, formând un grup aparte în mijlocul turmei de miei. Dar, pe măsură ce creştea, Zglobia ieşea tot mai mult în evidenţă: îi plăcea să iasă din turmă şi să alerge departe, tot mai departe…Se bucura zilnic de libertatea pe care i-o oferea natura, şi, cu picioruşele ei firave şi agile, parcurgea câmpia în lung şi-n lat, alergând dupa fluturi, gâze şi rostogolindu-se cu plăcere pe pajiştea jilavă a dimineţilor de vară…Nimic n-o ţinea în loc, îi plăcea să alerge în toate directiile, să guste din parfumul diverselor soiuri de iarbă şi să adulmece mirosul fiecărei flori de câmp, fără frică de nimic, cu poftă de viaţă şi încredere în ea.

Insă mama Zglobiei, oaia Dreaptă, era o mamă tare grijulie şi nu-i plăceau deloc aceste ieşiri din grup ale oiţei sale. Ii era teamă ca Zglobia se îndepărtează prea mult, şi poate ajunge chiar la pădure, acolo unde locuia Lupul cel Barbat, duşmanul tuturor oiţelor.
– Ia exemplu de la Cuminţica şi Buna, ele stau pe lângă turmă şi fac întotdeauna ce trebuie, îi spunea mereu oaia Deapta fiicei sale cele mai mici.
– Dar mamă, mie-mi place….
– Nu mă interesează ce-ţi place ! Eu îţi spun ce trebuie facut ! Tu nu eşti ca surorile tale, tu-mi faci tot felul de probleme ! Habar n-ai tu ce-ţi poate face Lupul cel Barbat dacă te prinde…Şi dealtfel toţi lupii din pădure sunt la fel : niste escroci, care te păcălesc iar în final toţi vor acelaşi lucru : să te mănânce !
– Dar mamă….
– Taci cu behăiala asta şi treci în ogradă, încheia discuţia de fiecare data oaia Dreaptă, trimiţându-şi fata în curtea special amenajată pentru familie de către stapânul ţarcului, Berbecul Creţ, harnic gospodar.1175976

Din păcate Dreapta, care era o mamă tare, tare bună, nu prea ştia să-i spună fiicei sale, care devenea adolescentă, cât de îngrijorată era ea de faptul ca Zglobia putea să păţească vreun rău. Nu ştia decat să-i spună « tu nu mă asculţi niciodată », « tu nu eşti bună de nimic », iar când se întâlnea cu vreo cumetră oaie venită de pe alte pajişti îi spunea mereu « asta-i oaia neagră a familiei, numai probleme îmi face ». Vorba mergea repede şi, din gură-n gură, din turmă-n turmă, când o vedea pe Zglobia, toată lumea spunea pe şoptite « asta-i oaia neagră a familiei Berbecului Cret, ei nu şi-au dorit-o, numai probleme le face ».

Asa se face că Zglobia, de unde era o oiţă plină de viaţă, începu să devină din ce în ce mai tristă, mai singură şi tot mai suparată pe mama ei despre care credea că îi doreşte răul cu tot dinadinsul. Zglobia nu mai avea pofta de mâncare, devenea tot mai slabită iar blana neagră, care creştea pe corpul ei firav, începea să se înnoade tot mai mult, cu fiecare mesaj negativ primit de la cei din jur. Ba mai mult, blana tot mai încâlcită îi dădea mari dureri de cap, îmbolnavindu-se tot mai des. Pe când Cuminţica si Buna ieşeau la joacă cu prietenele lor, oiţele vecine, Zglobia trebuia să stea întinsă pe patul de paie, aşternut în prima cameră din locuinţa lor din staul (e bine de ştiut că, desi oile nu erau domesticite în acele vremuri, ele aveau propiul staul pe care şi-l construiau în familie).
Rămasă singură şi mai mult bolnavă decât sănătoasă, oaia noastră decisese într-o zi să ia o gură de aer, fără ştirea părinţilor. Cum se plimba ea prin jurul casei, zări deodată un tânar berbec chipes si total diferit de berbecii pe care-i cunoscuse pâna atunci. Acesta avea blana scurtă, de culoare cafenie, privirea mai degrabă asemanatoare cu cea de veveriţă, şi, lucru şi mai ciudat, îsi mişca picioarele pe un aparat cu roţi, care-i permitea să se deplaseze. De îndata ce-l zări, Zglobia încercă să intre ruşinată în casă. Ii era teamă să fie văzută de către un strain drept « oaia neagră », cu blana nepieptănată, încâlcită, lungă şi plină de noduri. Dar străinul o zări şi-i spuse :
– Bună zi să ai, tânară domniţă ! De ce te ruşinezi aşa ? Vino, haide să-ţi arat cum se vede pajiştea de la înălţimea roţilor.
Zglobia, pe cât de temătoare era să nu fie cumva lupul cel Barbat deghizat în haine catifelate de Berbec, pe atât era de curioasă să descopere cum e să fii cocoţat pe acele două roţi şi să poţi să vezi lumea de la înăltime. Curiozitatea, care-i colorase cele mai frumoase clipe ale copilăriei, o cuprinse brusc şi îndrăzni să întrebe :
– Cum te cheamă şi de pe ce tărâm vii ? La noi în turmă nu avem asemenea echipamente sofisticate…
– Sunt berbecul Norocel, răspunse străinul. Vin de pe tărmâmuri foarte îndepartate ! Am străbatut cu acest instrument numit pedaloscop munti şi câmpii, pajişti înverzite şi păduri sălbatice. Caut un loc unde să-mi placă să trăiesc şi să-mi întemeiez propria turmă, adăugă Norocel, prinzând în bot o coadă de margaretă proaspătă.
– Pot să-ţi arăt eu împrejurimile, îi răspunse dintr-o dată bucuroasă Zglobia. Şi, nici una nici doua, Norocel o ajută să salte şi să încalece acel dispozitiv sofisticat pentru oiţele de pe acele meleaguri (dar care, pentru noi oamenii, nu era nici mai mult nici mai putin decât o bicicletă).

mesaje toxice - CopieDescoperind frumuseţile acelor ţinuturi nemaîntâlnite, cu blana în vânt, tânarul Norocel pedala în căldura soarelui la apus. Zglobia începea parcă să revină la viaţă, bucuroasă să regăsească câmpurile copilariei pe care zburdase de nenumarate ori, în compania surorilor sale. Adierea vântului şi mirosul de iarbă uscată care-i alinta nările o făcură să se învioreze şi să prindă putere. Norocel o ţinea de acum în braţe cu putere, şi amândoi îsi mişcau în acelaşi ritm picioarele pe pedaloscop. Cu cât vântul bătea mai tare în blana încâlcită a Zglobiei, cu atât nodurile începeau să se desfacă…unul câte unul….
La un moment dat, cei doi se opriră şi, asezaţi pe pajişte la umbra unui frasin bătrân, contemplând soarele care cobora după un deal, Norocel îi spuse :
– Esti cea mai frumoasă oaie pe care am întâlnit-o, eşti unică şi atât de originală ! Eşti oaia mea neagră ! M-aş bucura să pot să ramân pe aceste meleaguri, să întemeiez o turmă întreagă, împreună cu tine…dar aş vrea să ştiu : de unde îţi vin toate aceste noduri în blană ?
– Blana mea se încâlcea de câte ori primeam cuvinte care nu erau bune pentru mine….am adunat atâtea noduri în blana asta, încât cu greu o mai puteam suporta. Credeam ca blana mea sunt chiar eu şi am început să nu mă mai suport..mi-am lasat corpul să se îmbolnăvească, coplesit de greutatea blănii.
– Bine, şi crezi ca poti face ceva să scapi de aceste noduri ?
– Am să merg la cel mai modern salon de coafură pentru oi şi am să renunţ la blana asta…o să dau înapoi nodurile celor care mi-au aruncat cuvinte urâte, celor care mi-au pus etichete!, se gândi Zglobia.
– Ei, asta e o idee la fel de originală precum culoarea blăniţei tale !
– Da, dar am să păstrez eticheta care-mi place foarte mult « sunt oaia ta neagră », adaugă Zglobia, plecându-şi capul pe umărul puternic al tânarului Norocel.

După ce au trecut pe la coaforul din staul şi Zglobia a lăsat pe la toti cei care i-au trimis cuvinte urâte câte un nod-două din blana cea veche, cei doi au decis să-şi unească destinele şi să întemeieze o turmă a lor. Aici, oile negre, cafenii, albe şi chiar verzi sau rosii, au trăit în pace împreună, până în zilele noastre…

Asadar, dacă traversaţi pe drumul vacantei dealuri verzi şi întâlntiţi oiţe roşii, negre sau portocalii, salutaţi-le din partea mea…sunt mieii oiţei Negre şi ai lui Norocel…părinti bucuroşi că au copii cu blăni colorate, fără noduri…

Autor: Antonia Noël, Consultant si Formator în Comunicare relatională

Comments are closed.