Pentru că mintea mea e complicată, îmi plac lucrurile simple. De câteva zile m-am retras la ţară şi mi-e bine. Foarte bine, chiar. Singură. Mai mult, am descoperit că, dacă nu fac acest lucru la un interval regulat şi relativ frecvent, simt că mă pierd. Unii oameni se miră, altii ma ad-miră. Singură ? Și nu ţi-e frică ? Nu ţi-e urât ? Nu.

Printre altele, de câtiva ani buni, mă ocup de sufletele oamenilor. Unii îmi spun că-i vindec, alţii îmi mulţumesc, pentru unii sunt toiag în anumite momente din viaţă, pentru câţiva devin dependenţă (moment în care întrerup terapia). Am ales calea asta şi îmi place ce fac. Consider că dăruiesc, cât pot. Din ceea ce ştiu şi sunt. Câteodată, totusi, nu sunt aşa puternică precum par. Sau pe cât îmi doresc să fiu. Nu mai pot dărui, deşi eu continui să primesc de la alţii. Și atunci ştiu că am nevoie să mă retrag.

Mă retrag pentru că primesc prea mult : cuvinte, situaţii, emoţii, bucurii, împărtăşiri, toate ajung să-mi invadeze spaţiul, la un moment dat. Mă retrag să le triez, sortez, asez, să le scutur sau să renunţ la unele dintre ele (din viaţa personală si profesională). Pe-ndelete. Această muncă necesită timp, un timp de calitate petrecut cu mine.

Se zice că un terapeut bun, e acela care nu se lasă atins de nimic. Care stie să facă distincţia clară între client şi propria persoană. Eu nu cred asta. Da, e adevărat că, din punct de vedere mental, poţi face separarea amintită, sufleteste însă, e intotdeauna o parte din tine (mine) care vibrează la spusele celuilalt. Fenomenul acesta se cheamă empatie, şi fără prezenţa lui, calitatea unui terapeut ar fi, cu siguranţă, cel putin îndoielnică. Aşa că, eu îmi dau voie să mă las atinsă de ceilalţi, clienţi sau prieteni.

Am fost întrebată, de câteva ori, cum fac eu să mă curăţ de toate problemele din cabinet ? Unii terapeuţi folosesc pietre ce purifică, alţii practică meditatia. Deşi le îmbin, zâmbnatura antonia noelesc şi răspund adesea « fac multe duşuri pe zi ». Adevărul e că, singura cale de curăţare autentică care mi se potriveste e retragerea în natură. Aici simt că locul meu se redefineste, că lucrurile se echilibrează. Că prea-plinul de la ceilalţi (clienti şi nu numai), îl « dăruiesc » la rândul meu naturii, iar Ea stie să primească, întotdeauna. Azi, de exemplu, am comunicat cu un tarhon înghetat, cu o muscă dezmorţită, cu o ciocănitoare tenace şi cu o fiinţă a naturii, pe care am zărit-o între copaci.

Imi plac momentele astea pure, în care simt că mă încarc cu energie bună şi mă re-conectez cu Intregul. Cu mine. Pentru că, în fine, « a dărui » celorlalti – cuvinte, gesturi, emoţii, gânduri, fapte- îşi primeşte sensul real doar atunci când ştiu să îmi dăruiesc mie, atunci când şi atât cât e nevoie….de intimitate.

Autor: Antonia Noël, Consultant și Formator în Comunicare relațională

Comments are closed.