Astazi, 1 octombrie, este ziua Internationala a vârstnicilor. Nu stiam ca exista, am aflat citind presa. Mi-am spus : iata, un motiv în plus sa pun pe hârtie acele gânduri care-mi bântuie mintea de ieri dupa-amiaza..

..când am intrat, dupa ceva vreme, într-o policlinica, de stat. Recunosc, am mai fost la spitalul public în luna august, la UPU, dupa o cazatura strasnica cu bicicleta. Insa atunci, starea de semi-constienta si stress-ul aferent socului nu mi-au permis sa înteleg mare lucru. Ieri, aveam mintea limpede, picioarele valide si ochiul ager sa observ : o mare de oameni, care în picioare, care asezati, toti trecuti de miezul vietii si, fiecare parca, gasindu-si perfect locul în acel univers al policlinicii. Un univers al asteptarii. Placide, implicite, resemnate.

Aici doua doamne povestindu-si vietile. Mai încolo, un batrânel asezat pe un scaun scrijelit, îsi asculta colega de suferinta în destainuirile ei. Alaturi, tot un domn, ceva mai tânar dar cu carnetul de pensie câstigat, citea tacticos ziarul. Un baston culcat lânga un scaun, o palarie pe un genunchi, o desaga la picior. Semne ale vietii consumate, riduri pe fete, pe ziarele cu integrame consumate si ele, pe hainele ponosite. In total vreo patruzeci de suflete, adunate într-un hol întunecat si destul de zgomotos. Era aproape o ambianta de cafenea, de discutie, de împartasire a vietilor si suferintelor individuale, reunite sub forma unei mici « retele de socializare ».

Un gând scurt mi-a strafulgerat mintea : ce fac eu în acest loc, unde nu e tipenie de om sub saizeci de ani ? Cum se face ca se aduna doar batrâni în policlinicile de stat din România ? La noi doar vârstnicii sunt cei care se îmbolnavesc ? Unde sunt tinerii ? Cât timp am locuit în Franta, spitalul public era deschis tuturor, vârstnici si tineri deopotriva. Acolo, doar sectiile de pediatrie separau generatiile, aici le separa buzunarul. In timp ce gândurile se amestecau în cautarea unui raspuns, am realizat de ce se îmbolnavesc batrânii nostri.

Lipsa acuta de recunoastere

Sigur, batrânii din România nu au mijloacele financiare sa se trateze în clinici private. Nici sa calatoreasca ca sa uite ca anii vin în galop peste ei. Ei sunt cei care, stim prea bine, supravietuiesc de pe o zi pe alta, oblojindu-si bolile cu câte un ceai sau o aspirina. Nu au pensii care sa le asigure un trai decent, nu au bani suficienti pentru a-si plati medicamentele « compensate ». Insa ceea ce le lipseste cu precadere este atentia acordata, garantia propriei existente. Batrânii nostri se îmbolnavesc de lipsa acuta de recunoastere, de confirmare a starii de a fi. Nimeni nu-i mai baga în seama, ei nu intra în vreun calcul profitabil. Sau poate ca da, din când în când, în cel electoral. Societatea? Ii da la o parte. Tinerii? N-au timp de ei. Corporatiile? Nu-i un segment profitabil, n-au putere de cumparare. Familia? Prea ocupata sa strânga bani, sa nu ajunga ca ei

6a00d8341c82d353ef013489706b2d970c-450wiSi iata cum, batrânii nostri se reunesc, prin policlinici si spitale. Asteptând. O asteptare în care Godot-ul lor prinde viata, fara dramatism sau suspans. Apare, unduindu-se printre scaunele cu vopseaua cojita si luminile blafarde ale neoanelor, sub forma lui cea mai fireasca : de recunoastere sau confirmare. A existentei proprii. Nu, nu e vorba de recunostinta, a cere asta de la noi, cei tineri, ar fi mult prea mult pentru ei. Timpul i-a învatat sa-si roada coatele pe bancile umilitatii. Recunoasterea pentru ei ar fi suficienta. Iar aici, în policlinica, împartasind o vorba, un gând batrânii nostri simt ca exista, ca traiesc. O idee rostita, o întâmplare nefericita povestita, o suferinta spusa si iata cum, încet încet, locul prinde viata si cei care-l ocupa asemenea. Batrânii din România îsi autocertifica asadar existenta prin spitalele publice, în grupuri restrânse, se învioreaza, se dezmortesc si ajung chiar sa zâmbeasca. Holul de asteptare al policlinicii devine o retea sociala reala, un loc de întâlnire, cafeneaua care-ti permite sa nu platesti cafeaua la plecare sau banca din parc care nu depinde de vremea de afara.

Adunati în jurul propriilor lor vieti, se asculta, se înteleg, se recunosc. Se valideaza si se vindeca, unul câte unul. Reciproc si fiecare pe sine. In ceea ce sunt, din ce au mai ramas, în ceea ce nu li se mai spune demult ca ar fi, radacinile care ne-au dat aripi.

Oare cât ne va mai tine suflul în zbor, daca radacinile noastre sunt tot mai bolnave ?

Autor: Antonia Noël, Consultant si Formator în Comunicare relatională

Comments are closed.