Articol publicat pe CariereOnline.ro in martie 2014

La cursul pentu manageri pe care l-am susținut recent l-am reîntâlnit (inevitabil) pe faimosul « trebuie », cuvântul care pare a le domina pe toate celalalte în mediul organizațional. Trebuie și-a pus amprenta pe cuvinte importante însă cu « functii » mai mici în întreprindere, precum performanță, încredere, comunicare, spirit de echipă și a decretat în mod unilateral că le însoțește peste tot, că el decide, și că « așa trebuie să fie ». Puterea lui Trebuie e atât de mare, încât chiar și angajați cu experiență, cu capacitate de a conduce echipe l-au adoptat ca și unealtă inconturnabilă în procesul de management.

« Trebuie ca echipa mea să fie performantă », « trebuie să finalizez raportul până mâine », « trebuie să cooperezi cu cei din echipa ta », « trebuie să fii mulțumit de mărirea de salariu obținută », « trebuie să comunicăm unii cu alții ». Aceste sintagme se manifestă în mediul organizațional sub două aspecte : auto-injuncții (îmi impun, ca și angajat, un complex de constrângeri, asupra cărora nu am niciun fel de control) și injuncții adresate celorlalți la nivel de fapte, trăiri, sentimente. Niciuna din cele două variante nu construiește relații echilibrate și sisteme de comunicare eficace.

Atunci când « trebuie ca echipa mea să fie performantă », eu nu fac decât să ies din procesul de relaționare cu ea, mă deresponsabilizez ca manager și consider, adesea la nivel inconștient, că altcineva e responsabil de stimularea performanței în cadrul echipei mele. Este, așadar, o auto-impunere neconstructivă atât pentru mine, ca manager, cât și pentru echipa pe care o conduc. Dacă însă schimb perspectiva și spun « aleg să am o echipă performantă », intru implicit în relație cu fiecare membru al echipei mele și îmi preiau responsabilitatea de a acționa, ca și manager, pentru a stimula performanța. Căile de a stimula această performanță sunt multiple, iar despre tehnicile de aplicat în acest sens vă voi vorbi într-un articol viitor.

« Mie-mi place că trebuie »

În cadrul cursului, un manager îmi spune ca pentru el « trebuie » este un prieten bun, un stimulent chiar în luarea deciziilor și comunicarea cu ceilalți. Și mie mi-a plăcut timp de ani de zile că « trebuie » a fost un fel de autoritate cu diverse chipuri (părinți, profesori, societate, vecini, șefi) care mă obliga să fac atunci când n-aveam chemare, să simt atunci când nu știam (pentru că n-am învățat) să-mi exprim propriile simțiri. Îmi era mai ușor să intru în rolul de victimă sau în cel de acuzator, spunând că « celalalt e de vină, trebuie să fac ». Întreținerea acestui sistem anțicomunicațional, în care suntem ori victime ori acuzatori, dar niciodată actori responsabili se practică înca, din păcate, în multe din organizațiile din țară. Dinamica de dominant-dominat în cadrul întreprinderii a fost cultivată timp de decenii întregi iar schimbarea de la un management de tip autocratic la unul relațional trece cu ajutorul acestor pași mărunți, dar necesari : aleg să-mi schimb modul comunicare cu colegii, aleg să-l înlocuiesc pe « trebuie » cu « îți propun ».  Aleg să ofer fiecarui membru al echipei posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere, aleg să ascult și aleg să coordonez echipa în funcție de propriile decizii și nu în funcție de ce « trebuie ».

Dacă-i adresați întrebările din titlu unui lider autentic el va ști cu siguranță să răspundă, alegând să fie responsabil și într-o comunicare relațională cu echipa: «de ce? – aceasta este viziunea mea », « cum? –iată calea pe care o propun » « cât?- depinde de investiția pe care fiecare dintre voi, cei din echipa mea, sunteți dispuși să o faceți ». Trebuie? Nu trebuie nimic.

Autor: Antonia Noël, formator si consultant în comunicare relationala

Comments are closed.