De mica îmi placea sa descopar. Orice. Oriunde. Oricând. Momentele când nu eram într-o continua actiune (preocupata cu scoala, cu jocuri noi în spatele blocului, cu framântari legate de vreo vorba a doamnei sau de atitudinea vreunui coleg) le umpleam cu alte descoperiri. Imi placea sa stau alungita pe pat, câteodata ghemuita sub plapuma groasa, si începeam sa analizez. Tot. Ce stiam si mai ales tot ce nu stiam.

Imi puneam întrebari despre corpul uman, despre cum îmi bate inima, despre modul în care arat pe dinauntru, despre cum, daca as filma cu o camera speciala, as putea sa-mi vad propriile organe. Imi doream sa am un astfel de aparat, dar mai cu seama continuam reveria descoperirilor fiziologice. Ma întrebam cum încap intestinele, oare, la cât sunt ele de lungi, asa, rasucite în corpul meu? Ce fel de culoare are stomacul? Intrebarile prindeau cu atât mai multa viata în mintea mea cu cât ele nu-si gaseau raspunsul în vreun filmulet postat pe Youtube. Pe vremea aceea (ca sa nu zic pe vremea mea) singurele raspunsuri pe care le gaseam îmi erau oferite de atlasele de specialitate sau, cu noroc, de vreuna din editiile de la Teleenciclopedia. La orele de difuzare a emisiunii saptamânale, era o atmosfera monahala în casa, tata impunea linistea deplina iar noi, copiii, aflam, adesea cu suflul oprit, lucruri despre lume si viata. Si-mi placea. Si ma desfatam îndelung cu întelegerea noilor descoperiri.

Mai târziu, ca orice adolescent, am început sa descopar universul meu emotional. Bucuria, furia (multa furie), satisfactiile, placerile, sentimentele de iubire si de ura, pe toate le-am încercat pe propria piele. Fiecare particica din corpul meu, fiecare celula a fost amprentata cu sentimente bune sau rele, cu emotii puternice, câteodata extreme. Le-am trait si, repet, nu le-am învatat din carti sau de pe net. Am dat timp si energie din propria viata ca sa le descopar. Ulterior, mi-am dorit mai mult decât atât. Am dorit sa le pot întelege, nu doar sa le simt. Am început sa-l citesc pe Tolle, pe Salomé, pe Adler, pe Krishnamurti, pe Yalom, pe vremea când colegii mei de studii bateau djembé-ul pe valea Loarei. Cautam în continuare, voiam sa descopar…

Imi aduc aminte, cum, la un moment dat, studenta fiind în Franta, ne-am întâlnit cu Eric Brunet, jurnalist celebru si om de televiziune. Ne-a transmis atunci un mesaj tuturor : „il ne faut jamais perdre votre capacité d’émerveillement„. In mine a rezonat puternic si mi-am promis ca nu voi uita vreodata acea fraza. Sa nu-mi pierd capacitatea de uluire, de uimire în fata vietii !! A mi-o pierde, echivala în mine cu a muri…câte putin.

Depinde de noi ce alegem

Cred astazi cu tarie ca avem sansa de a fi uluiti de ceea ce ne ofera viata, doar daca ne dorim sa cultivam aceast sansa. Cu ardoare. Nu prin crearea unei stari de bucurie fortata, ci printr-o atentie constienta permanenta, deschisa la noul si spectaculosul din jurul fiecaruia dintre noi. Prin exercitiul unor descoperiri zilnice, fie ele cât de mici : o carte noua, un loc nou, un zâmbet nou, sau, mai mult, oameni noi, idei noi, concepte si chiar abordari noi de viata, diferite de ceea ce cunoastem.

descoperire

Am întâlnit, în schimb, oameni care nu mai vor sa cunoasca. Sa descopere. Sub nicio forma, din nicio sursa. Recent, în perspectiva unei formari pe care urma sa o sustin, o doamna cu ani de practica la locul de munca (într-o gradinita), mi-a transmis indirect mesajul : « Ce nevoie am eu sa ma pregatesc, sa aflu noi metode ? Sa nu vina sa ma-nvete pe mine un trainer cum sa vorbesc cu copiii? In teorie e simplu, sa vina trainerul la grupa si sa vedem cum face », a adaugat. As fi acceptat cu bucurie provocarea, însa dialogul s-a închis. Doamna respectiva, cu hârtia de psiholog (!!) fluturata sub nasul directoarei de gradinita si cu anii de experienta (!!) la grupa, a considerat ca nu mai are nevoie sa descopere. Nimic, de la nimeni. Ca ea stie si ca, totusi, practica « o omoara », zilnic…Oare cum o fi sa stii ca ai o problema, însa sa nu cauti o posibila rezolvare a ei ? Cum e sa fii în rolul celui care se victimizeaza zilnic dar care nu face nimic pentru a iesi din situatia data ? Punându-mi aceste întrebari mi-am amintit de fraza jurnalistului francez si m-am dat seama ce anume pierduse doamna educator-psiholog…capacitatea de a se uimi, de a mai descoperi…

Cu siguranta ca fiecare dintre noi întâmpinam zilnic probleme : la munca, acasa, în societate. Se pare însa ca nu toti alegem sa iesim din discomfortul pe care ni-l creaza acea problema. Cei care refuza sa mai descopere, cei care au decis sa renunte la capacitatea de a se lasa uimiti si surprinsi de nou, aleg, asa cum spune Haracourt, „sa moara putin”. Tu ce alegi?

Autor: Antonia Noël, Consultant si Formator în Comunicare relatională

Comments are closed.