Interviu publicat in noiembrie 2012 pe site-ul TotulDespreMame.ro

Ce este metoda ESPERE® şi cum ne poate ajuta să avem o relaţie de cuplu mai armonioasă?

Metoda ESPERE® te ajută să ameliorezi toate genurile de relaţie. Ea poate fi aplicată în relaţia cu sine (eu cu mine), relaţia părinte-copil, relaţia soţ-soţie, relaţiile profesionale (colegi, şefi, clienţi), relaţia cu propriul corp, relaţia cu natura (mediul înconjurător) şi relaţia cu divinitatea.

Principiul este de a lucra la armonizarea propriei jumătăţi de relaţie, nu la capătul de relaţie care aparţine partenerului. Metoda disociază în primul rând sentimentele de relaţie. De exemplu, chiar dacă am sentimente frumoase faţă de mama mea, se poate ca avem o relaţie dezastruoasă în privinţa comunicării. Nu pot să spun “de mâine nu o mai iubesc pe mama”, în schimb, dacă relaţia asta este cu noduri, am 50% posibilitate să o ameliorez. Relaţia este un organism viu şi de mine depinde cum o întreţin, cu ce o hrănesc (ce anume transmit în relaţie) şi cum gestionez ceea ce primesc de la celălalt. E la îndemâna oricui.

Avantajul metodei ESPERE® ţine de apariţia acestui al treilea element, relaţia şi de ieşirea din dualitatea “care pe care”. Dacă doresc să am o relaţie vie, cât mai sănătoasă cu o altă persoană, e necesar să echilibrez cele patru elemente cheie care o compun: să dau, să cer, să primesc şi să refuz. E bine ca fiecare să afle unde are deficitul – nu prea ştiu să refuz, nu prea ştiu să cer?

Este suficient să conştientizăm ce probleme avem în relaţie pentru a le putea rezolva?

Creatorul metodei ESPERE®, psihosociologul francez Jacques Salomé, are o anecdotă foarte drăguţă despre etapa conştientizării. El povesteşte: „Bunica mea se plimba într-o zi cu bicicleta. La un moment dat, bicicleta se opreşte. Bunica se dă jos şi constată că roata din spate a făcut pană. Se urcă înapoi pe bicicletă şi încearcă să pedaleze. Ciudat, bicicleta nu avansează.” Morala? Conştientizarea penei nu o şi repară. Trebuie să iei pompa şi să umfli, sau să pui un petic – deci trebuie să FACI ceva. Eu le spun participanţilor mei la cursuri: “Vă garantez un lucru: dacă nu faceţi, nu funcţionează”. Singurul lucru pe care ţi-l cere metoda asta este să treci la acţiune. Dacă rămâi la conştientizare şi nu treci la fapte, nu e suficient. Cuvintele sunt necesare, nu suficiente. Conştientizarea e necesară, dar nu e de ajuns.

Pentru a putea funcţiona sănătos în cuplu, trebuie să funcţionăm în primul rând în relaţia cu noi. Cum ajungem să ne ascultăm pe noi înşine şi să comunicăm cu sinele?

Ascultarea de sine este de la minte la suflet. Eu le propun oamenilor să nu se grăbească. E un exerciţiu foarte simplu: să îşi dea un “telefon” şi să se întrebe “Cum mă simt în situaţia asta?” Cine te grăbeşte? Cine îţi impune? Nimeni, noi suntem autorii propriei noastre vieţi. Sunt o grămadă de stimuli în jurul nostru şi, dacă învăţăm să-i ignorăm, putem să ne dăm telefonul simbolic şi să învăţăm să ne ascultăm. Să fii în contact cu tine şi în funcţie de ceea ce simţi, să te poziţionezi şi abia apoi să răspunzi la stimulii din jur.

Cât timp nu te-ai ascultat şi nu ştii ce vrei, ce-ţi place şi ce nu-ţi place, nu o să ştii ce să-i spui celuilalt. O să faci ceva ce nu-ţi doreai să faci şi apoi probabil o să-i şi reproşezi celuilalt că nu ţi-a convenit. E important să-ţi pui întrebarea “ce am făcut eu şi ce puteam să fac diferit”. Dacă nu eşti clar cu tine, nu poţi fi clar într-o relaţie.

Cum putem să gestionăm reproşurile – această sursă permanentă de tensiune într-un cuplu – prin metoda ESPERE®?

Când partenerul spune: “Iar ai întârziat!”, cheia este să spui: “Te invit să vorbeşti despre tine”, adică să îl trimiţi la capătul lui de relaţie. “Dacă vrei să vorbeşti despre tine, sunt gata să te ascult”. Dacă celălalt conştientizează, poate să spună: “Mi-ar fi plăcut să vii la timp”, ceea ce schimbă total perspectiva.

Reproşurile sunt la adresa mea deci cineva vorbeşte despre mine. Încep prin a nu permite celorlalţi să vorbească despre mine, ci cu mine. Primul pas este să conştientizez mesajele negative şi să nu accept să fiu etichetat(ă). Dacă mesajul este foarte toxic, îl simbolizez şi îl restitui emiţătorului. Iau “iar ai întârziat”, îl scriu cu ghilimele pe o hârtiuţă, îl împăturesc şi spun: “Îţi restitui acest mesaj. Nu e al meu, îţi aparţine. Nu e bun pentru mine şi nu vreau să-l păstrez. Fac asta pentru mine şi nu împotriva ta”.

E important să nu păstrăm mesajele toxice pentru că ele se pot transforma în violenţă, fie faţă de o terţă persoană care nu are nicio vină, fie într-o formă de autoviolenţă: învinovăţire, culpabilizare, regrete.

Problema mea nu este să-mi trag partenerul de ureche şi să spun “Uite, vezi? Mi-ai trimis un mesaj negativ”. Important e ce faci ulterior, ce pui tu în relaţia respectivă. Curăţ “tinichelele” pe care le-am primit pentru că nu sunt bune pentru mine, dar nu e suficient. Dacă eu înjur şi în acelaşi timp îi restitui partenerului înjurăturile, nu voi schimba nimic. Dacă eu pun în relaţie lucruri frumoase, am mult mai multe şanse ca reciproca să fie valabilă.

Dar dacă mesajul este pozitiv şi trece neobservat?

Eu am în poşetă un carneţel în care îmi notez din când în când mesajele pozitive pe care le primesc. Această metodă m-a ajutat să conştientizez de câte ori treceam pe lângă mesaje care erau bune pentru mine şi nici nu le băgam de seamă. E un exerciţiu extraordinar de bun pentru că îţi permite să vezi cât de mult primeşti şi nu ai învăţat, nu ştii ce să faci cu asta. Mesajele pozitive trebuie păstrate, amplificate. Ele sunt o sursă de energie incredibilă pentru fiecare dintre noi.

Ce este metoda ESPERE® şi cum ne poate ajuta să avem o relaţie de cuplu mai armonioasă?

Metoda ESPERE® te ajută să ameliorezi toate genurile de relaţie. Ea poate fi aplicată în relaţia cu sine (eu cu mine), relaţia părinte-copil, relaţia soţ-soţie, relaţiile profesionale (colegi, şefi, clienţi), relaţia cu propriul corp, relaţia cu natura (mediul înconjurător) şi relaţia cu divinitatea.

Principiul este de a lucra la armonizarea propriei jumătăţi de relaţie, nu la capătul de relaţie care aparţine partenerului. Metoda disociază în primul rând sentimentele de relaţie. De exemplu, chiar dacă am sentimente frumoase faţă de mama mea, se poate ca avem o relaţie dezastruoasă în privinţa comunicării. Nu pot să spun “de mâine nu o mai iubesc pe mama”, în schimb, dacă relaţia asta este cu noduri, am 50% posibilitate să o ameliorez. Relaţia este un organism viu şi de mine depinde cum o întreţin, cu ce o hrănesc (ce anume transmit în relaţie) şi cum gestionez ceea ce primesc de la celălalt. E la îndemâna oricui.

Avantajul metodei ESPERE® ţine de apariţia acestui al treilea element, relaţia şi de ieşirea din dualitatea “care pe care”. Dacă doresc să am o relaţie vie, cât mai sănătoasă cu o altă persoană, e necesar să echilibrez cele patru elemente cheie care o compun: să dau, să cer, să primesc şi să refuz. E bine ca fiecare să afle unde are deficitul – nu prea ştiu să refuz, nu prea ştiu să cer?

Este suficient să conştientizăm ce probleme avem în relaţie pentru a le putea rezolva?

Creatorul metodei ESPERE®, psihosociologul francez  Jacques Salomé, are o anecdotă foarte drăguţă despre etapa conştientizării. El povesteşte: „Bunica mea se plimba într-o zi cu bicicleta. La un moment dat, bicicleta se opreşte. Bunica se dă jos şi constată că roata din spate a făcut pană. Se urcă înapoi pe bicicletă şi încearcă să pedaleze. Ciudat, bicicleta nu avansează.” Morala? Conştientizarea penei nu o şi repară. Trebuie să iei pompa şi să umfli, sau să pui un petic – deci trebuie să FACI ceva. Eu le spun participanţilor mei la cursuri: “Vă garantez un lucru: dacă nu faceţi, nu funcţionează”. Singurul lucru pe care ţi-l cere metoda asta este să treci la acţiune. Dacă rămâi la conştientizare şi nu treci la fapte, nu e suficient. Cuvintele sunt necesare, nu suficiente. Conştientizarea e necesară, dar nu e de ajuns.

 Pentru a putea funcţiona sănătos în cuplu, trebuie să funcţionăm în primul rând în relaţia cu noi. Cum ajungem să ne ascultăm pe noi înşine şi să comunicăm cu sinele?

Ascultarea de sine este de la minte la suflet. Eu le propun oamenilor să nu se grăbească. E un exerciţiu foarte simplu: să îşi dea un “telefon” şi să se întrebe “Cum mă simt în situaţia asta?” Cine te grăbeşte? Cine îţi impune? Nimeni, noi suntem autorii propriei noastre vieţi. Sunt o grămadă de stimuli în jurul nostru şi, dacă învăţăm să-i ignorăm, putem să ne dăm telefonul simbolic şi să învăţăm să ne ascultăm. Să fii în contact cu tine şi în funcţie de ceea ce simţi, să te poziţionezi şi abia apoi să răspunzi la stimulii din jur.

Cât timp nu te-ai ascultat şi nu ştii ce vrei, ce-ţi place şi ce nu-ţi place, nu o să ştii ce să-i spui celuilalt. O să faci ceva ce nu-ţi doreai să faci şi apoi probabil o să-i şi reproşezi celuilalt că nu ţi-a convenit. E important să-ţi pui întrebarea “ce am făcut eu şi ce puteam să fac diferit”. Dacă nu eşti clar cu tine, nu poţi fi clar într-o relaţie.

Cum putem să gestionăm reproşurile – această sursă permanentă de tensiune într-un cuplu – prin metoda ESPERE®?

Când partenerul spune: “Iar ai întârziat!”, cheia este să spui: “Te invit să vorbeşti despre tine”, adică să îl trimiţi la capătul lui de relaţie. “Dacă vrei să vorbeşti despre tine, sunt gata să te ascult”. Dacă celălalt conştientizează, poate să spună: “Mi-ar fi plăcut să vii la timp”, ceea ce schimbă total perspectiva.

Reproşurile sunt la adresa mea deci cineva vorbeşte despre mine. Încep prin a nu permite celorlalţi să vorbească despre mine, ci cu mine. Primul pas este să conştientizez mesajele negative şi să nu accept să fiu etichetat(ă). Dacă mesajul este foarte toxic, îl simbolizez şi îl restitui emiţătorului. Iau “iar ai întârziat”, îl scriu cu ghilimele pe o hârtiuţă, îl împăturesc şi spun: “Îţi restitui acest mesaj. Nu e al meu, îţi aparţine. Nu e bun pentru mine şi nu vreau să-l păstrez. Fac asta pentru mine şi nu împotriva ta”.

E important să nu păstrăm mesajele toxice pentru că ele se pot transforma în violenţă, fie faţă de o terţă persoană care nu are nicio vină, fie într-o formă de autoviolenţă: învinovăţire, culpabilizare, regrete.

Problema mea nu este să-mi trag partenerul de ureche şi să spun “Uite, vezi? Mi-ai trimis un mesaj negativ”. Important e ce faci ulterior, ce pui tu în relaţia respectivă. Curăţ “tinichelele” pe care le-am primit pentru că nu sunt bune pentru mine, dar nu e suficient. Dacă eu înjur şi în acelaşi timp îi restitui partenerului înjurăturile, nu voi schimba nimic. Dacă eu pun în relaţie lucruri frumoase, am mult mai multe şanse ca reciproca să fie valabilă.

Dar dacă mesajul este pozitiv şi trece neobservat?

Eu am în poşetă un carneţel în care îmi notez din când în când mesajele pozitive pe care le primesc. Această metodă m-a ajutat să conştientizez de câte ori treceam pe lângă mesaje care erau bune pentru mine şi nici nu le băgam de seamă. E un exerciţiu extraordinar de bun pentru că îţi permite să vezi cât de mult primeşti şi nu ai învăţat, nu ştii ce să faci cu asta. Mesajele pozitive trebuie păstrate, amplificate. Ele sunt o sursă de energie incredibilă pentru fiecare dintre noi.

E important ca partenerii de relaţie să se dezvolte şi să crească împreună. Există riscul ca unul dintre ei să fie reticent la schimbare. Cum putem trata o astfel de situaţie?

Există două situaţii. Unul începe să se dezvolte şi apare sentimentul de emulaţie, partenerul fiind atras de acest nou drum. Sau, în a doua variantă, celălalt se opune şi preferă să rămână pe loc. La început, foarte mulţi pleacă din paradigma “noi suntem unul” – e modelul cuplului fuzional. Unul, dar care? Unul tu, sau unul eu? Suntem două fiinţe distincte şi e o mare iluzie sa crezi că celălalt e identic cu tine. La un moment dat, unul dintre ei o să dorească să respire şi atunci fie apare conflictul, fie relaţionarea însoţită de mesajul “Hai să învăţăm să creştem împreună!”

Cuplul este un parteneriat pe termen lung. Jacques Salomé propune inclusiv să faci un contract simbolic pe care să-l revizuieşti o dată la trei ani. Intru într-un cuplu cu aşteptările mele de astăzi, cu ceea ce ştiu să fiu astăzi, cu fizicul meu de acum, cu proiecţiile pe care le fac asupra partenerului. Psihosociologul propune să-ţi defineşti în mod explicit aşteptările si aporturile când te angajezi într-un cuplu: “aştept să mergem de trei ori pe săptămân la restaurant”, “aştept să speli vasele” şi să te întrebi cu ce contribui tu. Pentru că mulţi au o listă lungă de aşteptări fără să se întrebe “eu ce pun în cuplu de fapt?” Ce-i aduc celuilalt (buna mea dispoziţie, prospeţimea, tinereţea)?

Nu în cele din urmă, “contractul” presupune şi fixarea zonei de intoleranţă, stabilirea unor limite. Dacă se întâmplă X, decid să ies din cuplu pentru că este ceva peste care nu pot să trec.

Dacă aşteptările lui corespund cu aporturile tale şi viceversa, e perfect. Longevitatea unui cuplu ţine de calitatea relaţiei pe care cei doi şi-o pot propune.

După ani de fiinţat în cuplu, unii parteneri îşi imaginează că se cunosc şi nu se mai pot surprinde. Ajungem într-adevăr la un punct la care nu mai trebuie să lucrăm la relaţie?

Aici e şi pericolul. Se creează o iluzie. De foarte multe ori credem că, stând mai mult cu celălalt, ne cunoaştem mai bine şi avem mai puţină nevoie de cuvinte. Mare greşeală. Cu cât stăm mai mult cu cineva, cu atât avem mai multă nevoie de cuvinte. “Stau de zece ani cu el pe canapea, trebuie să ştie ce simt”, nu funcţionează.

Care e diferenţa dintre “a vorbi” şi “a comunica”?

Foarte multe dintre problemele aşa zis psihologice pe care le avem sunt de fapt probleme între doi oameni care nu ştiu să comunice. Comunicând mai bine, reuşeşti să previi acutizarea unor probleme. Este o mare diferenţă între a te exprima (mulţi spun: “eu comunic, sunt o fiinţă foarte sociabilă”) şi a construi o relaţie, adică a comunica. Credem că, dacă rostim, înseamnă că am comunicat, că am fost înţeleşi, că eventual mai suntem şi acceptaţi. E o premisă greşită la bază.

Cum putem să ascultăm activ?

Vezi doi oameni vorbind. Ea spune: “Weekendul ăsta am fost la munte”. El spune: „Păi şi eu am făcut nu ştiu ce”. Fiecare îşi vorbeşte despre salata lui şi fiecare iese din procesul de comunicare cu iluzia că celălalt l-a ascultat, sau dimpotrivă, cu frustrarea că nevoia lui de ascultare nu a fost satisfăcută. Ascultarea se învaţă. Metoda ESPERE® presupune să diferenţiezi subiectul care îţi vorbeşte de obiectul despre care îţi vorbeşte. Dacă îţi povesteşte că s-a certat cu şeful, nu întrebi „A, da? Şi şeful cum arată? E tânăr sau bătrân?” Rămâi cu subiectul şi întrebi “Ce-ai simţit? Cum a fost?”

Modul în care am fost crescuţi ne influenţează comportamentul în cuplu?

Modelul parental şi relaţia cu părintele joacă un rol esenţial în relaţiile noastre viitoare. Dacă părintele m-a educat într-o relaţie tip dominant-dominat, voi reproduce şi eu acest model. În cuplu fiecare vine cu trăirile din copilărie, cu inscripţionările şi rănile lui. Dacă fiecare activează rănile celuilalt, el apasă pe “buba” ei şi ea pe a lui, cuplul este sortit eşecului. Putem însă să învăţăm să trecem de la a REACŢIONA la a RELAŢIONA – a lăsa mesajele să circule în relaţie și a învăţa să le gestionezi.

Ce se întâmplă în cuplu când apare un copil şi rolurile partenerilor de viaţă sunt secondate de rolul de părinte?

Apariţia copilului este una dintre forţele care poate distruge un cuplu, contrar mitului popular conform căruia un copil sudează un cuplu. Dimpotrivă, copilul este un factor destabilizator care ne pune la grea încercare. Apariţia unui copil face mai clară calitatea relaţiei dintre cei doi. O dată cu venirea copilului, fiecare dintre parteneri capătă o nouă dimensiune, cea de părinte. Cuplul este separat de relaţia dintre cei doi părinţi şi de relaţia părinte-copil. Cea mai mare greşeală este amestecul acestor roluri. De exemplu, vine el, nemulţumit de relaţia lor de cuplu şi spune “maică-ta este nu ştiu cum” şi îi transmite copilului o problemă care nu îi aparţine. Sau, ea e nemulţumită că el nu are un rol de părinte suficient de pronunţat şi nu ştie să-i spună “mi-aş dori să te implici mai mult ca părinte“, preferând să-i întoarcă spatele în relaţia lor de cuplu.

Metoda asta este foarte utilă pentru mame pentru că le ajută să vadă ce simplu este să rămâi în relaţie cu copilul tău, spunându-i “eu acum sunt soţie şi merg cu soţul meu la cinema”. Segmentarea asta, definirea rolurilor este crucială.

Comments are closed.